Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 197–198 (spune 1372 m pentru crucișătoarele care erau cu „Shōhō); Hoyt, pp. 54–55; Cressman, pp. 96–97; Millot, p. 69; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 168–169; Henry, pp. 54–56. „Shōhō pregătea un atac cu 5 avioane torpiloare și trei avioane de vânătoare „Zero” sub punte, când au atacat americanii. Trei avioane de vânătoare „Zero” erau deja în aer la începutul atacului, iar alte trei au fost lansate când atacul a început. „Senshi Sōsho(d), istoria oficială a Ministerului de Război din Japonia, aparent spune că crucișătoarele Gotō erau situate la o distanță de la 2700 la 4500 m pentru a atenționa portavionul despre avioanele care se îndreaptă spre acesta, și nu pentru a asigura apărarea antiaeriană (Lundstrom 2006, p. 169 și o schiță făcută de o persoană privată după „Senshi Sōsho”). Doctrina japoneză despre apărarea portavioanelor din acele timpuri se baza pe manevre și lupte de apărare pentru a evita atacul aerian în loc de focuri concentrate de artilerie antiaeriană de pe navele de escortă (Lundstrom).
wikidata.org
Centrul de Istorie Militară al Armata Statelor Unite(d) (USACMH) (Vol II), p. 127; Parker, p. 5; Frank, pp. 21–22; Willmott (1983), pp. 52–53, Willmott (2002), pp. 10–13; Hayashi, pp. 42–43; Dull, p. 122–125; Millot, pp. 24–27; D'Albas, pp. 92–93; Henry, pp. 14–15; Morison, p. 10; Parshall, pp. 27–29.
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 135–153, 163–167, Willmott (2002), pp. 25–26; Hoyt, pp. 15–19; Cressman, pp. 83–84; Millot, pp. 32–34; Lundstrom (2006), pp. 126–127; Henry, p. 15. Lexington s-a întors la Pearl Harbor pe 26 martie 1942 după ce a desfășurat operațiuni în Marea Coralilor cu Yorktown și a plecat pe 15 aprilie pentru a transporta trupele necesare în Atolul Palmyra. După aceea, pe 18 aprilie, Task Force 11 a primit ordinul să se îndrepte spre Fiji și apoi spre Noua Caledonie pentru a se întâlni cu Task Force 17. (Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 135 & 163–166). Halsey trebuia să preia comanda celor trei flote când Task Force 16 ajungea în zona Mării de Corali. (Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 167). „Task Force 17” consta din portavionul Yorktown, crucișătoarele Astoria(d), Chester(d) și Portland(d), plus distrugătoarele Hammann(d), Anderson(d), Perkins(d), Morris(d), Russell(d) și Sims(d) și petrolierele Neosho și Tippecanoe. Căpitanul portavionului Yorktown era Elliott Buckmaster(d). Task Force 11 includea crucișătoarele Minneapolis(d) și New Orleans(d) plus distrugătoarele Phelps(d), Dewey(d), Aylwin(d) și Monaghan(d) (Wilmott 1983, p. 189). Task Force 16 a plecat din Pearl Harbor pe 30 aprilie (Lundstrom).
Bullard, p. 65, Hoyt, p. 8, Dull, pp. 124–125; D'Albas, p. 110; Gill, p. 42; Jersey, p. 58; Hayashi, pp. 50–51; Lundstrom (2006), p. 138; Cressman, p. 93; D'Albas, p. 94; Bullard, p. 147; Rottman, p 84. Detașamentul Mărilor de Sud era comandat de general-maiorul Tomitarō Horii(d) (United States Army Center of Military History (USACMH) (Vol 1), p. 47). Rottman afirmă că Detașamentul Mărilor de Sud avea 4886 de soldați, inclusiv Compania 55 Infanterie și Regimentul 144 Infanterie din Divizia 55 a Armatei Imperiale Japoneze, Batalionul 47 anti-aerian, unitățile medicale și de aprovizionare cu apă de pe lângă acestea. Senshi Sōshō amintește numai nouă dintre acestea pe nume (Bullard, pp. 56–57).
Tully, "IJN Shokaku"; Gill, pp. 40–41; Dull, pp. 124–125; Millot, pp. 31 & 150; Lundstrom (2006), p. 138 & 145; D'Albas, p. 94; Gillison, p. 526; Willmott (1983), pp. 210–211. Flota de portavioane a fost inițial destinată să efectueze raiduri aeriene surpriză asupra bazelor aeriene aliate din Coen(d), Cooktown și Townsville, Australia dar Inoue a anulat raidurile când portavioanele s-au apropiat de Insulele Solomon (Lundstrom).
Wilmott (2002), p. 38–39; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 187; Lundstrom (2006), pp. 140–145. Cele nouă avioane de vânătoare „Zero” au fost inițial destinate Companiei Aeriene Tainan cu baza la Vunakanau(d). Șapte bombardiere torpiloare Nakajima B5N au însoțit avioanele „Zero” pe drumul de întoarcere la portavioane. Sursele nu menționează dacă pilotul care s-a prăbușit a fost recuperat.
Gill, p. 40; Wilmott (2002), p. 39; Cressman, pp. 84–86; Lundstrom (2006), pp. 139 & 144; Hashimoto (1954), p. 54; Morison, p. 22; Hackett and Kingsepp "RO-33" and "RO-34". Fletcher a despins distrugătoarele Anderson(d) și Sims(d) de convoi pentru ca acestea să caute submarine. Cele două nave s-au întors a doua zi (pe 3 mai) fără să observe submarinele (Lundstrom 2006, p. 144). I-27, împreună cu I-21, a fost trimis să cerceteze în jurul orașului Nouméa în timpul desfășurării Operațiunii MO (Hackett, "IJN Submarine I-28").
Office of Naval Intelligence (ONL), p. 3; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 167; Cressman, p. 84; Woolridge, p. 37; Millot, pp. 41–43; Pelvin; Dull, p. 126; Lundstrom (2006), pp. 141–144. Distrugătoarele din cadrul „Task Force 44” erau: USS Perkins(d), USS Walke(d) și USS Farragut(d). Chicago și Perkins au plecat din Nouméa cu restul din Australia. „Task Force 44” a fost denumită anterior ANZAC Squadron(d) și a fost repartizat la comanda lui MacArthur de contraamiralul Herbert F. Leary(d) (Lundstrom (2006), p. 133; Morison, p. 15; Gill, p. 34). La acel moment Crace era superior în rang față de Fletcher, dar conducerea Marinei Regale Australiene a încuviințat o cerere a regelui conform căreia portavioanele aliate din zonă operează sub comanda unui ofițer american (Lundstrom (2006), p. 133). Cele două petroliere transportau 153 000 de barili, în total. „Task Force 11” și „Task Force 17” consumau împreună aproximativ 11,400 de barili zilnic la o viteză normală de croazieră de 28 km/h. (Lundstrom (2006), p. 135). Distrugătorul Worden(d) a însoțit petrolierul Tippecanoe la Efate (ONI, p. 11).
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 189–190 & 206–209; Hoyt, pp. 51–52; Cressman, p. 94; Millot, pp. 62–63; Lundstrom (2006), pp. 161–162; Henry, p. 50; Morison, p. 37. În acest moment, „Task Group 17.3” avea în componență Chicago, Australia și Hobart și distrugătoarele Walke(d), Perkins(d), și Farragut(d). Farragut a fost despins din scutul lui „Task Force 17” (Millot and Morison).
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 190–191; Hoyt, p. 38; Cressman, p. 95; Millot, pp. 58–59; Lundstrom (2006), p. 166. Shigekazu Shimazaki(d) a comandat bombardierele torpiloare de pe Zuikaku în acest atac.
Un avion torpilor de pe Shōkaku prăbuşit în mare la Indispensible Reefs pe 7 mai 1942, fotografiat pe 9 iunie
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 205–206; Hoyt, pp. 38–39; Cressman, p. 95; Millot, pp. 60–61; Dull, pp. 130–131; Lundstrom (2006), p. 167. Cele două avioane de recunoaștere de pe Shōkaku, care au întârziat deasupra zonei țintă pentru a ajuta avioanele de atac să găsească navele americane, nu au mai avut combustibil pentru a se întoarce la portavioane și s-au prăbușit la Indispensable Reefs(d) (vezi fotografia din dreapta). Cele două echipaje au fost salvate de un distrugător japonez, probabil Ariake (Cressman, p. 92), pe 7 mai.
ONI, p. 19; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 205–206; Hoyt, pp. 38–50, 71, 218 & 221; Cressman, p. 95; Hoehling, p. 43; Millot, pp. 60–62 & 71; Dull, pp. 130–131; Lundstrom (2006), pp. 164–167; Morison, pp. 34–35. Câteva surse, inclusiv Hoyt, Millot și Morison afirmă că „Neosho a fost atacat mai întâi de unul, apoi de trei bombardiere orizontale în jurul orei 09:05, înainte de principalul atac japonez. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că un număr mic de avioane torpiloare japoneze au lansat ținte în jurul petrolierului în timp ce restul flotilei de atac se apropia (Lundstrom 2006, p. 167). Bombardierul în picaj care s-a prăbușit peste „Neosho era pilotat de ofițerul inferior clasa a doua Shigeo Ishizuka împreunăcu ofițerul inferior clasa a treia Masayoshi Kawazoe ca artilerist și observator (Werneth, p. 66). Amândoi au fost uciși. Un număr de 16 supraviețuitori de pe „Sims au fost luați la bordul lui „Neosho, dar unul a murit curând după aceea, iar altul a murit patru zile mai târziu. Căpitanul distrugătorului „Sims, Willford Hyman(d), a fost ucis în atac. Unul din membrii echipajului de pe „Neosho, Oscar V. Peterson(d), a fost decorat postmortem cu Medal of Honor pentru eforturile sale de a salva nava în ciuda avariilor grave și fatale suferite în cursul atacului. La momentul atacului, echipajul de „Neosho” era compus din 288de oameni. Se cunoaște că 20 au murit în cursul atacului. La apelul de după atac au răspuns 110 de oameni. Ceilalți 258 de oameni, inclusiv 4 ofițeri, s-au speriat și au abandonat nava în timpul sau imediat după atac. Dintre cei care au abandonat nava, numai patru au fost recuperați; ceilalți au murit sau au fost dați dispăruți (ONI, pp. 48–53; Phillips, Hoyt, p. 130 & 192–193; Morison, pp. 35–37).
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 197–198 (spune 1372 m pentru crucișătoarele care erau cu „Shōhō); Hoyt, pp. 54–55; Cressman, pp. 96–97; Millot, p. 69; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 168–169; Henry, pp. 54–56. „Shōhō pregătea un atac cu 5 avioane torpiloare și trei avioane de vânătoare „Zero” sub punte, când au atacat americanii. Trei avioane de vânătoare „Zero” erau deja în aer la începutul atacului, iar alte trei au fost lansate când atacul a început. „Senshi Sōsho(d), istoria oficială a Ministerului de Război din Japonia, aparent spune că crucișătoarele Gotō erau situate la o distanță de la 2700 la 4500 m pentru a atenționa portavionul despre avioanele care se îndreaptă spre acesta, și nu pentru a asigura apărarea antiaeriană (Lundstrom 2006, p. 169 și o schiță făcută de o persoană privată după „Senshi Sōsho”). Doctrina japoneză despre apărarea portavioanelor din acele timpuri se baza pe manevre și lupte de apărare pentru a evita atacul aerian în loc de focuri concentrate de artilerie antiaeriană de pe navele de escortă (Lundstrom).
Chart of bomb and torpedo hits on ShōhōBrown, p. 62, Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 198–206; Hoyt, pp. 55–61; Tully, "IJN Shoho"; Cressman, pp. 96–98; Millot, pp. 69–71; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 168–169; Hata, p. 59; Morison, pp. 41–42; Willmott (2002), p. 43; United States Strategic Bombing Survey, p. 57. Echipajul de pe un bombardier SBD aparținând de portavionul „Yorktown” a fost salvat. Fraza lui Dixon a fost citată de corespondentul de război al ziarului „Chicago Tribune” Stanley Johnston, într-un articol din iunie 1942 și apoi preluată în mai multe relatări despre războiul din Pacific. Comandantul portavionului „Lexington”, căpitanul Frederick C. Sherman(d), i-a atribuit lui Dixon, ofițerul comandant al escadronului VS-2, meritul de a fi creat porecla „flattop” (acoperiș plat), care a devenit termenul argotic american pentru portavion. Din cei 203 membrii ai echipajului de pe „Shōhō” salvați, 72 erau răniți. Căpitanul lui „Shōhō”, Izawa Ishinosuke, a supraviețuit. „Sazanami” a fost distrugătorul însărcinat cu misiunea de salvare pentru convoiul din care făcea parte „Shōhō”. Patru avioane de vânătoare „Zero” și unul Type 96 au fost doborâte în cursul atacului. Cele două avioane „Zero” și un Type 96 care au mai rămas au fost doborâte și s-au scufundat în mare la Deboyne. Pilotul avionului Type 96 care a supraviețuit a fost Shiro Ishikawa. Unul din piloții de pe „Zero” care a supraviețuit a fost Kenjiro Nōtomi, comandantul grupului de avioane de luptă de pe „'Shōhō” (Lundstrom).
Salecker, pp. 180–181; Gill, pp. 49–50; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 208–209; Hoyt, pp. 66–69; Tagaya, pp. 40–41; Millot, pp. 63–66; Pelvin; Lundstrom (2006), pp. 159 & 171–174; Morison, pp. 38–39. Avioanele Type 1, care aveau o încărcătură de torpile Type 91 proveneau din cadrul Companiei a 4-a aeriene din cadrul Marinei Imperiale Japoneze și decolaseră de pe aerodromul Vunakanau, din Rabaul, la ora 09:15 escortate fiind de 11 avioane de vânătoare „Zero” din cadrul Ecadrilei Aeriene Tainan cu baza în Lae, Noua Guinee (Lundstrom 2006, p. 171). Probabil din lipsa combustibilului, avioanele „Zero” s-au întors la Lae la scurt timp după ce bombardierele au atacat navele lui Crace. Avioanele Type 96, fiecare încărcate cu câte două bombe de 250 kg, proveneau din Escadrila Aeriană Genzan din cadrul Marinei Imperiale Japoneze și fuseseră desemnate inițial să bombardeze Port Moresby. Toate au operat ca parte a Flotilei Aeriene 25 comandată de Sadayoshi Yamada(d) la Rabaul (Millot). Unul dintre distrugătoarele Type 1 a fost comandat de liderul formației, locotenentul Kuniharu Kobayashi, care a fost ucis. În afară de cele 4 avioane Type 1 doborâte în mare, unul a aterizat forțat la Lae cu avarii grave și altul a căzut în apă la Deybone, unul din membrii echipajului fiind decedat (Tagaya). Doi membri ai echipajului de pe „Chicago” au fost uciși și cinci au fost răniți în timpul atacului aerian executat de japonezi (Hoyt, p. 68). Conform lui Hoyt (p. 69) și Morison (pp. 20 & 39), comandantul forțelor aeriene de sub comanda lui MacArthur, generalul-locotentent George Brett, a negat categoric mai târziu că vreunul din bombardierele B-17 l-ar fi atacat pe Crace și a interzis orice altă discuție despre incident. Millot și Gill au afirmat incorect că bombardierele erau B-26(d) din cadrul Escadrilei a 19-a de bombardiere cu baza Townsville, Australia. Cele trei bombardiere B-17 erau conduse de căpitanul John A. Roberts (Lundstrom 2006, p. 172). Gillison (p. 520) afirmă că aviatorii lui MacArthur nu fuseseră informați decât după ce lupta se terminase că navele de război aliate operau în zona Mării Coralilor. Salecker afirmă că bombardierele B-17 au atacat pentru că au confundat bombardierele japoneze cu bombardierele americane B-25 sau B-26. Unul din bombardierele B-17 a terminat combustibilul pe drumul de întoarcere la bază și s-a prăbușit, dar echipajul s-a catapultat și a supraviețuit (Salecker, p. 181).
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 221–222; Hoyt, p. 75; Cressman, p. 103; Woolridge, p. 48; Millot, pp. 82–83 & 87; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 181–184. Un număr de 12 bombardiere SBD au fost desemnate să cerceteze zona de nord unde americanii se așteptau să fie portavioanele japoneze. Cele 6 bombardiere SBD trimise să caute în sectorul din sud trebuia să zboare numai 232 km apoi să aibă o misiune de patrulare anti-submarin înainte de întoarcerea la „Task Force 17”. La acest moment, Task Force 17 avea 117 avioane în funcțiune, din care 31 de avioane de vânătoare, 65 de bombardiere în picaj și 21 de avioane torpiloare (Lundstrom 2006, p. 183) Opt bombardiere SBD au fost desemnate ca patrulă anti-submarin și 16 avioane de vânătoare, 8 de pe fiecare navă, au avut ca misiune patrula antiaeriană (Lundstrom 2006, p. 183). În jurul orei 01:00, Fletcher a desprins distrugătorul Monaghan(d) pentru a încerca să afle ce s-a întâmplat cu „Neosho”. „Monaghan” a căutat toată ziua, dar, întemeindu-și căutările pe coordonatele greșite din ultimul mesaj transmis de petrolier, nu a putut să-l localizeze și s-a întors la „Task Force 17” în aceeași seară. În timp ce era separat de Task Force 17, „Monaghan” le-a transmis câteva mesaje lui Nimitz și lui MacArthur pentru ca „Task Force 17” să poată să mențină tăcerea radio (Cressman, p. 103; Hoyt, p. 127; Lundstrom 2006, p. 181). Fitch nu a fost anunțat de Fletcher că era la controlul tactic al portavioanelor până la ora 09:08 (Lundstrom 2006, p. 186). Conform lui Parker, (p. 29), Fletcher a fost anunțat devreme în ziua de 8 mai că unitatea de interceptare radio localizase portavioanele japoneze la nord-est față de locul în care se afla.
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 251–254; Hoyt, pp. 93–98 & 113–117; Cressman, p. 109; Woolridge, p. 42; Hoehling, pp. 67–81 & 97–98; Millot, pp. 94–96; Dull, pp. 133–134; Lundstrom (2006), pp. 188–190. Scuturile lui „Yorktown” erau crucișătoarele Astoria(d), Portland(d) și Chester(d) și distrugătoarele Russell(d), Hammann(d) și Aylwin(d). Pe „Lexington” îl protejau crucișătoarele Minneapolis(d) și New Orleans(d) și distrugătoarele Dewey(d), Morris(d), Anderson(d) și Phelps(d). Unii dintre cei care au luat parte la bătălie au crezut că „Lexington” a fost lovit de cinci torpile (Woolridge, p. 42 și Lundstrom 2006, p. 191). Două torpiloare au schimbat ținta, din „Lexington” în „Minneapolis”, dar au ratat loviturile (Lundstrom 2006, p. 191).
ONI, p. 52; Millot, p. 108; Morison, pp. 35–37. Avionul PBY făcea parte din escadrila Tangier. Pe 14 mai, distrugătorul Helm(d) a recuperat alți patru membri ai echipajului de pe „Neosho” de pe o barcă de salvare, aceștia fiind singurii supraviețuitori din grupul celor care au abandonat nava pe 7 mai (coordonatele date de Morison: 15°25′S 154°56′E ({{PAGENAME}}) / 15.417°S 154.933°E; coordonatele date de ONI: 15°16′S 155°07′E ({{PAGENAME}}) / 15.267°S 155.117°E); (ONI, p. 53; Millot, p. 108 și Morison, p. 36). Hoyt afirmă eronat că distrugătorul american „Phelps” i-a recuperat pe cei patru supraviețuitori (Hoyt, pp. 192–193). Doi membri ai echipajului de pe „Neosho” au murit pe 13 mai, din cauza rănilor suferite, la bordul navei „Henley”, iar unul din cei recuperați din ocean de nava „Helm” a murit la scurt timp după încheierea operațiunii de salvare (Morison, p. 36).
Brown, p. 63, Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 285–296 & 313–315; Millot, p. 107; Cressman, p. 120; Lundstrom (2006), pp. 208–211 & 216; Chihaya, pp. 126–127; Morison, pp. 61–62. Armata de invazie dedeicată Operațiunii „RY” cuprindea un crucișător ușor, un puitor de mine, două distrugătoare și două nave de transport (Lundstrom). Crucișătoarele și distrugătoarele lui Takagi au oferit apărare la distanță în nord. Insulele Ocean și Nauru au fost ocupate de japonezi pe 25 și pe 26 august, fără să întâmpine nicio opoziție, și au fost păstrate de aceștia până la terminarea războiului (Millot and Morison). „Yorktown” s-a alimentat cu combustibil de la un crucișător care transporta mărfuri, HMAS Kanimbla(d), la Tongatabu pe 16 mai, apoi, împreună cu navele sale de escortă, de la petrolierul USS Kanawha pe 18 mai (Lundstrom 2006, pp. 207 & 216). Informațiile inițiale ale SUA despre operațiunile plănuite de Yamamoto indicau un atac asupra Insulei Oahu, dar în jurul datei de 17 mai, Midway a apărut ca țintă probabilă (Lundstrom 2006, pp. 208 & 212).
Tully, "IJN Shokaku"; Hackett, "HIJMS Submarine I-28"; Parshall, p. 10; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 298–299; Blair, pp. 230–233; Tully, „Shōkaku” și „Zuikaku”; Pelvin; Gillison, p. 531. „Shōkaku” aproape s-a răsturnat deoarece a trebuit să se deplaseze cu viteză mare pe drumul către Japonia pentru a evita atacurile submarinelor americane. Viteza mare de deplasare a făcut ca nava să ia apă prin prora avariată. Patru submarine —Gar(d), Greenling(d), „Tautog” și Grampus(d)— staționau în Truck și alte patru —Drum(d), Grenadier(d), Triton(d) și Pollack(d)— erau între Truck și Japonia. „Triton” a observat un portavion, despre care se crede că era „Shōkaku” 6.700 yarzi (6.126 m) dar nu a fost în stare să se apropie și să atace (Holmes, p. 74; Blair, pp. 230–233). Tully declară că „Shōkaku” era însoțit de distrugătoarele Kuroshio, Oyashio și Hayashio pe 12 mai in the Marea Filipinelor, iar „Ushio” și „Yugure” au fost trimise să asigure escorta pentru „Zuikaku” din Truk.
D'Albas, p. 102; Stille, pp. 4–5 & 72–78. Mai târziu, Marina Statelor Unite a denumit un portavion din clasa Midway după numele bătăliei Coral Sea(d).
