După 1989, amintindu-și de acest moment, de originea sa socială burgheză și de lupta anticomunistă a familiei sale, Zoe Dumitrescu-Bușulenga povestea: „Am terminat dreptul, am făcut și teza pe care nu am putut‑o susține, pentru că rușii cereau altceva decât ceea ce am făcut eu. Eu mă întemeiam în special pe bibliografie franceză și anglo‑saxonă și atunci am făcut filologia în același timp cu dreptul. Termin filologia anglo‑germană și critica de artă. Am dat licența, un Shakespeare, cu Levițchi, expert în shakespearologie, dar în anul 1947 ne‑am trezit că pierdem tot. Ni s‑au luat casele, pământurile, tata a pierdut și pensia, a trebuit să‑l ascund pentru că fusese subsecretar de stat în Guvernul Maniu din 1929, alt frate era considerat criminal de război, o soră a mamei avusese soțul împușcat de Securitate în munți și așa mai departe... Eu am rămas pur și simplu pe drum. Ce fac cu familia mea? Și atunci, cu altă prietenă a mea care acum e la Paris, Neli Comorovschi – ea făcuse italiana și engleza –, ne‑am hotărât să apucăm pe un alt drum. Nu aveam altă ieșire, era singura. Se înființase atunci Institutul Maxim Gorki, unde puteai să intri, nu te întreba nimeni nici de origine, nu‑ți cerea nimeni biografia, dimpotrivă, nu trebuia să spui ce studii ai, pentru că alții nu aveau studii”.Dumitrescu-Bușulenga, Zoe (). Să nu pierdem verticala. Mănăstirea Putna: Editura Nicodim Caligraful. p. 53.
